15 mai 2018

Iar avem vecini noi. De data asta, italieni. Vecinii noștri, de diferite naționalități, vin și pleacă. Cete de tineri, familii, cupluri, amanți, amorezi de-o noapte. Deopotrivă la fel de gălăgioși. Din câte se pare, noi suntem cei mai statornici, singurii cu copii, și vom bate recordul traiului în acest hotel. Ce-i drept, nici noi nu suntem vecinii lor ideali. Cu două fete matinale. Și încă cu trotinete. Ei ne fac nopțile imposibile. Iar noi lor, drept revanșă, diminețile.

14 mai 2018

Două săptămâni de când trăim în hotel. Ceea ce era de neimaginat, s-a transformat într-un trai firesc. Apartamentul depersonalizat şi rece în care am intrat la început acum arată ca „acasă”. Pereţii sunt împodobiţi cu desenele fetelor: Expoziţia: „Bucureştiul din inima mea” (titlul îi aparţine Voicăi). În bucătărie miroase a zeamă de legume cu verdeţuri. Jucării ne privesc de pe toate suprafeţele. Voica a meşterit la grădi o vază dintr-o sticlă de plastic. Acum iat-o, cu garofiţe roz-mirositoare pe masă. Pe cuverturile de pe paturi sunt urme de carioci. Incredibil cum toate acestea îmi dau sentimentul de „acasă”. Fetele se plimbă nestingherit cu trotinetele pe coridoare. Coboară în curtea hotelului, de parcă ar coborî în curtea blocului nostru de la Chişinău. Într-o veselie, într-o cursă de trotinete „cine e prima” printre mesele de la terasa Hemingway. Un hotel al cărui nume îmi amintește că noi, oamenii, suntem totuși, ființe rezistente. Hemingway a supraviețuit antraxului, malariei, pneumoniei, diabetului, hepatitei, cancerului de piele, accidentelor de avion, rupturii de splină, fracturii de craniu și de vertebre... Incredibil prin câte a trecut omul ăsta. Singurul lucru care l-a putut omorî a fost chiar el însuși. Cu arma preferată. Eu tot am... o armă. Păzește-mă, doamne, de ea.

11 mai 2018


Discuție la micul dejun.
Ce înseamnă pentru voi o soră?
Kira: Voițița!
Voica: ...pentru mine-i o persoană foarte apropiată, pe care o iubesc și cu care mă mai cert de la jucării.
Dar dragostea? Ce-i dragostea?
Kira: Inima!
Voica: ...când simți o căldură în piept.  
Se pare că la trei ani lucrurile sunt simple. Soră-Voichiță. Dragoste-inimă. La șase, lucrurile devin mai complicate și poate mai vagi în explicații. Dar la 33?



9 mai 2018


Aseară, la culcare, improvizez o poveste despre un imprimeu de pisică de pe rochia unei fetițe, care la un moment dat a prins viață și a fugit de pe rochiță. Ca de obicei, abia de închei povestea că fetele încep să mă roage să le mai spun una. „Din capul tău, nu din cărți”, precizează Voica. P se oferă să le-o spună el. „Povestea să fie despre cum în familia noastră se mai naște un copil – un frățior, și Kira nu mai are parte de nimic!”, continuă V. P ezită contrariat. Nu vrea să admită nici „în poveste” să mai avem un copil. (Înainte de căsătorie ne doream patru copii. După ce s-a născut V, am căzut amândoi de acord că trei va fi suficient. Iar când a apărut K, am văzut că doi e perfect.) V încă mai suferă în statutul ei de soră mai mare. Uneori, așa și ne zice: „Nu mai vreau să fiu sora mai mare”. Deși se revoltă, cred că e o suferință cu care s-a adaptat. Nu o mai sperie apariția vreunui copil în familia noastră. Oricâți/oricâte „frăți-oare” ar apărea, pentru ea zarurile au fost aruncate, va rămânea pentru totdeauna sora mai mare. În schimb, ce poți să-i dorești surorii mai mici care a venit și ți-a dat peste cap confortul de a fi singurul boț de aur și de a îi avea pe mama și tata doar pentru tine? O suferință ca aceea pe care ai trăit-o tu însăți. Ca o răzbunare. Kira să fie detronată! Să-i ia cineva locul de mezină. Până la urmă, P a născocit o povestioară despre doi părinți, Petra și Aurel, care aveau două fete și un băiețel. Și părinții aceea nu știu cum au reușit, mă rog..., ca în poveste - idilic și compensatoriu, să se împartă și să se dăruiască fiecăruia de cât are nevoie ca să crească împlinit.  



8 mai 2018


Despre lipsa de intimitate. Pe closet. Poate vreodată, dragelor, îmi veți putea explica să înțeleg. De ce bunăoară, în zi de week-end, când în sfârșit îmi programez să-mi fac plinul de somn, vă treziți ca deșteptătoarele la 6.30. Veniți o fugă în patul părinților. Începeți să-i împletiți soțului meu, adică tatălui vostru, gâțișoare din părul cârlionț de pe picioare. Apoi îmi faceți și mie coafura, de obicei, în forma unui cuib de păsări. Cântați Ceaikovski la pianul improvizat din degetele noastre de la picioare. Mieunați la urechile noastre, transformate în pisicuțe. Ne numărați alunelele de pe corp. Ne examinați buricele. Iar în zi de grădiniță, diminețile dormiți buștean. Abia de vă pot trezi pe la șapte. Cu tv-ul pornit la desene animate și cu promisiuni de surprize și mici deserturi. Dar să revin la closet. Cum se face că atunci când intru la veceu, vă amintiți brusc că vreți și voi pipi?  

Kira mă întreabă dacă mă doare. „Nu o doare”, îi răspunde sigură, din numele meu, Voica. „Așa au toate mamele din lume. Și noi tot vom avea sânge când vom crește mari.” Sunt încă pe closet. V îmi apucă țâțele prin pijamaua transparentă și rostește cu voce tare ca o poezie:


„Și a zis Dumnezeu:
îți dau două țâțe,
câți copii ai!”


Amin.  

6 mai 2018

După amiază ne-am plimbat în patru prin cimitirul Bellu. Ca niște nemuritori. V și K, mega bucuroase. Pentru că în cimitir nu e ca în muzeu sau la teatru. Se poate de mers cu trotinetele, de țipat și râs tare, de chiuit! Vâj, în lung și-n lat cimitirul, cât e de mare. Alergăm cu P pe alei să nu le pierdem printre morminte. După ce au obosit, într-un sfârșit, căci a venit și momentul acesta, au cerut de mâncare. După ce au luat gustarea, am admis că am putea și să înnoptăm în cimitir. P și-a ales să doarmă cu Eminescu. Eu i-am dat preferință lui Stănescu. Voica ne-a spus că ar prefera să doarmă cu George Topârceanu. Iar noi cu P ne-am înghițit limbile. Mormântul lui Topârceanu nu este în Bellu. Și ce dacă? Ne-a răspuns calmă V, îndrăgostită de poezia sa „La Paști”. K, să nu rămână și ea în urmă, la ai săi trei ani, bâiguie și ea că „vlea, vlea...” Ce vrei, Kira? „...să dolm cu…, cu… Ion Eminescu!”. Pufnim în râs de se cutremură mormintele. La un moment dat, V mă întreabă dacă eu voi fi îngropată tot în Bellu. Mă uit lung la ea. Fiica mea de 6 ani vorbește cu lejeritate despre moartea mea. Îi spun că aș prefera să fiu înmormântată undeva mai pe lângă casă. „Nu, mama, tu trebuie să fii îngropată aici, lângă poeți, că și tu ești poetă!” O replică ca și cum ai pune pe gura unui vas un capac. Definitiv. Situația a început să iasă de sub control când V a urcat pe mormântul lui Preda să prindă furnici, iar K, a prins să scoată de pe mormântul lui Sadoveanu niște flori artificiale ca să i le dăruiască lui P. E timpul să mergem! Pe trotinete, fetelor!

5 mai 2018


Mă mir, V, că ai amintiri foarte fragmentate despre Bucureștiul de acum doi ani. Unde s-au dus toate cele trăite atunci? M-am preocupat întotdeauna să-ți mențin memoria „vie” (fie că am stat o vreme în Berkeley, fie la București, sau pe oriunde am călătorit) prin fotografii și înregistrări video, transformându-mă într-un soi de documentarist al vieții tale de copil. Și am făcut-o cu multă dedicație. Liberă și nesilită de nimeni. Câteodată, mă întrebi de America, dacă îmi amintesc cutare sau cutare lucru, pentru că ți le amintești „din film”. Nu e nici umbră de reproș în ce (îți) scriu acum. Sincer, mie însămi îmi e greu să-mi amintesc de ai mei patru ani și cu atât mai mult de ai mei 2 ani și jumătate. Și nici măcar „din film” nu mi le pot aminti, pentru că nu am un asemenea patrimoniu de memorie la îndemână. Iar amintirile mele încep mai târziu. Și apoi, uitarea are și partea ei de farmec. Ți-am făcut agenda evenimentelor pe câteva săptămâni înainte și e fain că vom revedea unele spectacole, unele locuri dragi și tu să fii la fel de înflăcărată și curioasă ca prima dată. Probabil, peste ani, amintirile, nici ele, nu vor conta atât de mult, doar că noi încă nu am ajuns la vârsta aceea, la care să simțim asta. Uite teiul acesta din fața hotelului. Cu fața în corola lui de flori adormim și ne trezim în fiecare zi. Te-ai întrebat vreodată cine l-a plantat? Cum era când era doar un puiet? Cum a crescut singur până au început a se construi în jurul lui blocurile de beton? Cine i-a cruțat viața, cine l-a udat și dacă l-a udat cineva?  Mai contează aceste lucruri-amintiri? Ne bucurăm că ESTE. Și el este TOTUL. Și apa, și lumina, și soarele de care a avut parte în acest oraș, dar și tot ce a avut de înfruntat. Privește-l atent.

3 mai 2018


Observaţii la prima vedere. Despre Bucureştiul schimbărilor şi al lucrurilor sigure, care îţi dau sentimentul statorniciei. În doi ani, de la ultima noastră şedere aici, preţurile la bilete la teatrul Ţăndărică s-au dublat. P însă mă iubeşte la fel de mult. Parcul Herestrău a fost redenumit în Parcul Regele Mihai I al României. Iar verdele în mai a rămas la fel de mustos şi aromitor. Preferatul meu autobuz 135 a fost înlocuit cu 133. Evenimentele culturale sunt la fel de multe şi pentru toate gusturile. În sfârşit m-am deprins cu această normalitate şi nu mai am sentimentul că explodez. Se pare că, ca şi acum doi ani, voi vedea fără să vreau mult mai multe spectacole de teatru şi balet pentru copii (decât pentru maturi). Iar serile vom da cu banul cu P, sau ne vom înţelege să mergem pe rând, la teatrele noastre preferate. În orice caz, varietatea de bere şi brânzeturi a rămas constantă, iar noi avem câteva preferinţe sigure, printre care berea din grâu, nefiltrată, "cu prinţipuri" a lui Nenea Iancu.

2 mai 2018

Prima zi de grădiniță Alice. Îmi fac emoții. Caut să deslușesc aceeași neliniște pe chipul lor, dar ele aleargă cu caii. Pe al Voicăi îl cheamă Trandafir. Pe al Kirei - Maharaja. Cai imaginari. Îi aleargă în galop pe străzile Bucureștiului. Alergăm cu P din urma lor să ținem pasul cu ele. Când K a exclamat, toată numai zâmbet, „ioz!”, am respirat ușurată. Totul ce e roz, automat în mintea Kirei se asociază cu „bun, minunat, dulce”. Voica intră căutând cu privirea să o revadă pe doamna Lori, doamna Dana și foștii prieteni de acum doi ani. Îi simt palma transpirată în mâna mea, sau poate e transpirația mâinii mele în mâna ei. Curtea mică și colorată ne absoarbe printre copii, regăsiri, revederi, îmbrăţişări.



După grădi V îmi zice că Alice e grădinița ei „preferată”, pentru că aici „nu sunt așa de multe reguli ca la grădința de la Chișinău” și e o grădiniță „mai prietenoasă”. K îmi tot pupă mâna până ajungem la hotel. Iar când K pupă mâna e semn de mulțumire deplină.

18 martie 2018


Deschid ochii. E 10. O pânză de ninsoare prin geam. Îmi amintesc cum am râs de P ieri, la 14 grade plus, cu faţa în soare, când nu vroia să ducă sania în debara că cică va ninge la noapte. Kira doarme lângă mine cu respiraţia uşoară. Mă doare capul. Toată noaptea am stat deasupra ei şi-am făcut cocoloaşe energetice să-i mai scot din inflamaţia glandelor supurate, să-i scad febra. Când medicamentele nu mai funcţionează încep să-mi amitesc practicile de la ДЭИР, să aprind lumânări şi să fac incantaţii. Pe la miezul nopţii, văzându-mă nălucă prin casă, P a acceptat să începem tratamentul cu antibiotice.
Mă bate brusc gândul să mergem la Licurici. Ştiu cât de tare îi plac spectacolele şi ieşirea asta ar putea face parte din tratament şi chiar să-i amelioreze starea. Ne îmbrăcăm toţi patru în grabă. P se lasă uşor convins că ar putea fi chiar aşa. Probabil se datorează sexului de aseară. Maşina e îngheţată bocnă şi nu putem deschide uşile. Chemăm un taxi. Ajungem chiar când începe spectacolul. Parcă în program era altul, trebuia să fie unul pe care fetele nu l-au văzut, dar e unul vechi... Oricum, V e absorbită de fiecare cuvânt şi e mulţumită. Mă bucur că nu e tare pretenţioasă. Deşi, la câte a văzut în puţinii ei ani, ar putea lejer strâmba din nas la spectacolele care se joacă la Licurici. După 10 minute K nu mai vrea să stea, îi este rău, vrea să ieşim, ieşim, apoi vrea să intrăm. În orice caz e slăbită şi nu îi este a teatru. Îmi dau seama cât sunt de stupidă să aduc un copil în starea asta la teatru şi că acasă, i-aş fi inventat la paravanul nostru de păpuşi un spectacol mult mai fain şi s-ar fi simţit mai bine şi cu efort mult mai puţin. 
V vrea şi ea să aibă angină şi o pupă intenţionat pe K pe buze. Ca să doarmă şi ea în patul nostru. Da, când sunt bolnavi copiii dorm cu mama şi tata în pat. Chiar dacă lui P tare nu-i place. Îi amintesc că şi-a dorit foarte mult varicelă, ca să stea acasă şi să nu meargă la grădi şi că i-a părut rău după aceea, când avea febră şi o dureau-mâncau bubiţele. Apoi şi-a dorit să-i cadă dinţii din faţă ca la colegii ei – semn de maturitate şi apartenenţă la grupul ei de prietene. Fiind într-o grupă cu un an mai mare decât vârsta ei se simţea câteodată, sau poate mai des... mai mică, chiar dacă în multe aspecte intelectuale, le era superioară. A tot clătinat intenţionat dinţii, i-a tot supus la diferite torturi, acum, când o dor dinţii din faţă, deja nu mai vrea. Îi amintesc de aceste dureri şi să aibă grijă de ce îşi doreşte. La amiază adorm ca un mort lângă K. Mă trezesc cu un sentiment de vinovăţie. Că am dormit o duminică. Că sunt două săptămâni de când nu am mers la sport. Că fetele vor creşte mari şi nu îşi vor aminti aşa cum îmi amintesc din copilăria mea mirosul copturilor cu mere şi al cornişoarelor cu nuci şi petale de trandafir de la sfârşit de săptămână. Caut pe net să găsesc o reţetă de chec, apoi una de biscuiţi din acei din copilărie. Apoi mă apuc să le fac diverse proceduri, apoi baie, apoi să strâng jucăriile şi obiectele de care ne împiedicăm, apoi să confecţionăm nişte pui care se balansează într-o coajă de ou, apoi să strâng tot bardacul după noi, apoi cina cu urzici, şi deja seara e pe sfârşite. Mă gândesc ce amintiri calde vor avea fetele din aceşti fragezi ani. 

17 februarie 2018



Florile. Au trecut trei zile. Abia azi, printre altele, m-a întrebat cine mi le-a dăruit. Furtună. Să vin într-o zi a îndrăgostiților acasă și tu să te prefaci că nu le vezi! Un amant nu ți-ar fi dăruit flori să vii cu ele acasă. N-ai pic de rușine! Mă simt tare ofensată! Și apoi... florile astea sunt fără gust si eu nu intru în concurență cu amanți care dăruiesc așa flori. Ești un monstru de indiferență! La urma urmei, lasă-l el să-ți dăruiască flori, iar eu sa te iubesc. Sexul. Pacea. Vrei să-mi spui cine? Pedeapsa. Nu! Am să te chinui până la sfârșitul vieții!

29 ianuarie 2018



Ma uit la statistici. 98 de afișări de pagină alaltăieri. Tare aș vrea să le văd fața. Cine la sfârșit se săptămână, într-o zi de sâmbătă, au dat buzna să-și odihnească ochii aici. Îl iscodesc pe P. Neagă categoric, de parcă l-am întrebat dacă vrea să lingă sare. Dar l-am văzut cum a deschis pe furiș pagina blogului, printre altele zeci de pagini care le are deschise în bara de sus pentru lucru. Ok. Fie. Mă fac și eu că îl cred și îmi văd de lucru. Deși, masa mea e poziționată astfel că îl spraveghez tot timpul. Ba chiar îmi permit să-i fac și observație când văd că deschide fb-ul. Timpul fără copii e aur curat și trebuie stors tot sucul din el.